Viata de zi cu zi - cea mai simpla reteta de poezie

De la Titi, un coleg de liceu, am aflat despre Florea. Florea, si nu mai stiu cum, era un poet ultracunoscut la locul lui de munca. Dupa portar si secretara, el urma in topul de popularitate. Un tip inaltut, osos, cu niste pumni neobisnuit de mari, care te masura atent din spatele unor ochi mereu atenti. Te aborda simplu si fara introduceri dupa o zmucitura prealabila a capului.

Mai era si poet pe deasupra, de unde i se tragea si marea notorietate. Aproape in permanenta se exprima in versuri, dezinvolt si cu o mare usurinta. Multe din creatiile lui erau celebre, fiind cunoscute de aproape toti colegii sai de munca. Poeziile nu erau rupte de realitate si el, Florea, era personajul central mereu in interactiune si contradictie cu reguli si intamplari adevarate din intreprinderea in care lucra. Nu le scria pe hartie, ci le avea in cap pe toate, in fond era vorba despre viata lui.

Poeziile sale erau lungi, descriptive si numele ii aparea intotdeauna in cuprinsul celui de-al doilea vers, de regula la inceput.

De trei zile, chin si vai
Florea are guturai.

Nefiind niciodata coleg de munca cu Florea, n-am invatat poezia pe dinafara si nu-mi amintesc mai mult, dar va puteti da seama cam despre ce ar putea fi vorba.

Intr-o zi cu treburi multe,
Florea se plimba prin curte.

Era inceputul unei povesti lungi si incurcate despre o piesa demontata de pe o masina si de care nimeni nu a avut grija sa o puna undeva la pastrare. Considerata abandonata si fara importanta, Florea a luat-o si vandut-o cuiva pe 25 de lei (in banii de atunci erau 3 kg de zahar). Dupa ceva vreme, cineva si-a adus aminte de piesa, iar Florea in inocenta lui de poet a recunoscut ca el a profitat de situatie. Si de aici, un sir intreg de intamplari nefericite, intalniri cu seful de personal si directorul, presiuni si amenintari, rezumate astfel in final:

Dac-o fi asa sa fie,
Florea merge-n puscarie.

Dilema in plin haiku

Unele natii sunt foarte secretoase, mergand pana intr-acolo incat inventeaza tot felul de sisteme de siguranta prin care esti tinut la distanta si nu esti lasat sa-ti bagi nasul in toate treburile lor.

Anglo-saxonii, de exemplu, au sistemul lor de unitati inca din 1066, de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul, sistem care a fost impus in tot Imperiul. Acum Marea Britanie, Statele Unite, Canada si intreg Commonwealth-ul alcatuiesc o lume masurata in toli, uncii si barili si in care nu poti patrunde prea usor cu metrul si kilogramul.

Mai pe langa noi, la rasarit, rusii au ales sa aiba un ecartament mai larg la calea ferata. Ajungi cu trenul tau la frontiera si trebuie sa te opresti pentru ca nu poti merge mai departe. La ei liniile sunt mai late si nu poti da navala asa cum vrei tu.

Japonezii au chestiunile lor ciudate pe care este greu sa le intelegi din prima. De multe ori nu le intelegi oricat te-ai stradui, pentru ca unele sunt forme originale de autoprotectie

Haiku, un astfel de caz, este un gen traditional de poezie japoneza neobisnuit pentru firea noastra de europeni. Nu exista titlu, nu exista post scriptum, doar trei versuri alcatuite din 17 silabe repartizate astfel: cate 5 in primul si ultimul vers si restul de 7 in al doilea. Japoneza este o limba prin excelenta silabica in interiorul careia tiparul 5-7-5 creeaza, probabil, un anumit ritm sau cadenta, o anumita melodicitate.

Atins de pana poeziei, am mai citit si eu pe ici-pe colo. Odata ajuns la Haiku am stat nedumerit o vreme pana cand am constatat ca acesta este de fapt un sistem prin care cultura japoneza se protejeaza de celelalte culturi.

Sa fiu mai clar. Matsuo Bashō este considerat maestrul suprem al poeziei haiku. Iata unul dintre cel mai reusit haiku al sau

Norii, cand și cand,
Acopera luna
Improspatand lumina privirii.

Imaginea e frumoasa, nimic de zis, dar ce observam? Primul vers are 5 silabe, al doilea numai 6, iar al treilea se duce pe la 10.  Traducatorul s-a straduit sa ne transmita imaginea, dar a sarit din tipare. Nici totalul de 17 silabe nu e respectat. Adica, ce avem noi e haiku, dar nu-i haiku 5-7-5.

Sa o luam invers. Cum ziceam, candva am aflat si eu de haiku si iata dovada:

crinii infloriti -
pe gard rufele mamei
mirosind curat

Pana mai acum cateva secunde inca nu se obosise nimeni sa-l traduca in japoneza, dar daca ar face-o respectand imaginea, sunt convins ca ar incalca tiparul. Adica, la noi e haiku 5-7-5, dar la ei nu-i haiku.

Eficient acest sistem de protectie, ce ziceti? Exact cum obisnuia sa spuna un amic de-al meu acum vreo 20 de ani cand ii ceream o parere: 'E asa, dar nu-i asa'.

Prima poezie

 Daca este vorba sa depanam amintiri, apoi aici ati nimerit foarte bine. Desi sunt la o varsta respectabila, stau inca bine cu memoria. Chiar prea bine ar zice unii. 

Apoi am si ce povesti, ca n-am fost facut sa stau locului, ci m-am bagat din curiozitate, talent si prostie (uneori toate la un loc) in tot felul de chestii. Unele placute, altele mai putin. Din unele am iesit bine, din altele sifonat rau de tot. Ce este mai grav, este ca nu intotdeauna am invatat ceva. Altfel nu le-as fi repetat. C'est la vie, toujours parșivă.

Pe urma, mie imi place sa scriu, simt chiar o relaxare. Pot chiar spune ca ma exprim mai bine in scris. Asa am ocaza sa citesc o data ce-am scris si sa mai 'aduc din condei'. Verba volant, si trebuie sa ai minte maxima sa cuprinzi dintr-o suflare tot ce trebuie spus prin viu grai. Ceea ce, cu sincera parere de rau, nu este cazul meu.

Prima poezie am scris-o prin clasa a 5-a. Abia aflasem ca romanul s-a nascut poet si tinem mult sa confirm ca este adevarat. Debutul s-a produs in timpul unei ore de educatie fizica, in conditii cu totul specifice. Se intampla ca doua clase, a V-a B si a VI-a A, sa aiba ora de sport in acelasi timp. Cei doi profesori au decis sa organizeze un meci de fotbal intre cele doua clase. Ca sa nu fie prea multa puradime pe teren, fetele au fost trecute din prima la galerie (sa mai spuna cineva ca majoretele n-au traditie in Romania). 

Cu baietii a fost un pic mai complicat, pentru ca a fost nevoie de un pic de selectie. In primul rand au fost trimisi la galerie cei dolofani. Apoi a venit momentul cand colectivul i-a exclus pe cei care nu stiau cu bașica. Cum eu faceam parte din ambele tabere, am fost asezat langa fete. Dar pentru ca eram bunicel la celelalte materii, am fost acreditat sa scriu despre eveniment in gazeta de perete a clasei.

Cei de clasa a VI-a s-au descurcat mai bine in teren, probabil ca mai jucasera si alta data. Colegii mei alergau cu totii ca niste capiati dupa mingea care era doar una singura. Fara mine in teren, au fost vanturati ca pleava, un scor de maidan. Pe margine, eu eram furios pe toata lumea. Pe cei din a VI-a ca ne umilisera, pe ai mei din a V-a ca ma dadusera afara. Spre sfarsitul meciului, sufletul meu de roman a vibrat revarsand in juru-i geniu, talent si frustrare:

Pionieri din clasa noastra,
Adunati-va cu toti
Si-nvatati echipa voastra
Sa joace la doua porti

Si pentru ca razbunarea sa fie completa, a doua zi am publicat poezia la Gazeta de Perete a clasei. Dupa cum vedeti, ca poet am ștate vechi si un CV solid. Va astept la dezbateri si contraziceri. Nu ezitati, raspund la provocari.